13Dec |
Fetita cu chibrituri
|
Fetita cu chibriturile Era frig cumplit si se facea noapte. Era cea din urma noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul si pe intunericul acesta mergea pe strada o fetita saraca, desculta si cu capul gol. Avusese ea pantofi cand plecase de-acasa, dar ce folos! Erau prea mari pentru dansa; ii purtase mai intai mama-sa si fiindca erau asa de mari, fetita i-a pierdut cand s-a grabit sa treaca strada, din pricina ca tocmai veneau in goana doua trasuri. Un pantof nu-l mai gasise, iar pe celalalt l-a sterpelit un baietas; zicea ca are sa-l faca leagan cand are sa aiba si el copii. Si acum, saraca fetita mergea desculta si piciorusele ei erau vinete de frig.
Ducea intr-un sort vechi o multime de cutii de chibrituri si o cutie in tinea in mana. Toata ziua umblase asa si nu-i daduse nimeni nici macar un banut. Si-acum era ostenita, flamanda si pe jumatate ingheta de frig. Fulgii cadeau si se prindeau de parul ei lung si balai care-i atarna frumos in carlionti pe umeri – dar ea numai la frumusete nu se gandea! Nu mai putea de oboseala si s-a asezat intr-un ungher intre doua case; una era mai iesita in afara, asa ca intre doua era un cotlon. Fetita s-a ghemuit strangandu-si picioarele sub dansa, dar tot frig ii era. Acasa nu indraznea sa se duca, fiindca nu vanduse nici o cutie de chibrituri si nu capatase nici un banut macar. Tata-sau avea s-o bata; dealtfel si acasa era frig, peretii erau sparti si cu toate ca astupase crapaturile cu paie si cu zdrente, vantul tot razbatea inauntru. Mainile ii erau aproape tepene de frig. Un chibrit ar fi strasnic acum; ce-ar fi sa scoata unul, sa-l aprinda si sa-si incalzeasca degetele? A scos un chibrit si l-a aprins.
Ce frumos ardea! Era o flacara calda si limpede ca o lumanarica, o minunata lumanarica. Si deodata fetitei i s-a parut ca sade in fata unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alama si cu tacam de alama; in soba era un foc zdravan si fetita isi atinse picioarele sa si le incalzeasca…dar flacara se stinse si soba pieri…si fetita se trezi tinand intre degete chibritul ars. A mai aprins unul si iar s-a facut lumina. Zidul, acolo unde era luminat, s-a facut straveziu ca un geam. Pe geam fetita vazu o odaie cu masa pusa; pe fata stralucitor de alba erau farfurii de portelan si in mijloc, pe o farfurie, era o coscogeamite gasca fripta, umpluta cu prune si mere, din care ieseau aburii.
Si ce era mai minunat decat toate, gasca a sarit din farfurie, a inceput sa umble pe jos, leganandu-se, cu furculita si cu cutitul infipte in spate, si s-a indreptat chiar catre fetita. Dar deodata chibritul s-a stins si n-a mai ramas decat zidul gros si rece. A mai aprins un chibrit. Si deodata s-a vazut stand langa un pom de Craciun. Era mai mare si mai frumos decat acela pe care-l zarise pe geam la negustorul cel bogat. Pe crengile verzi erau o multime de lumanari aprinse si erau agatate poze colorate ca acelea din vitrinele magazinelor. Fetita a ridicat bratele in sus – si chibritul s-a stins.
Lumanarile s-au inaltat tot mai sus si deodata fetita a vazut ca nu mai erau lumanari, erau stelele sus pe cer; una din ele a cazut, lasand in urma ei o dara de lumina. – Acum moare cineva! a zis fetita. Bunica-sa, singura fiinta de pe lume care o iubise si pe dansa, si care acum era moarta, ii spusese odata: „Cand cade o stea, se urca un suflet la cer.” Fetita a mai aprins un chibrit si flacara a facut lumina de jur imprejur; si in lumina stralucitoare s-a ivit bunica, stralucind si ea, cu zambetul ei bun si bland. – Bunicuta! a strigat fetita. Ia-ma, ia-ma cu tine!
Stiu ca ai sa pleci si tu cand se stinge chibritul, tot asa cum a plecat si soba cea calda, si gasca cea fripta, si pomul cel frumos! Si repede a aprins si celelalte chibrituri care mai erau in cutie, fiindca voia s-o mai tie pe bunica-sa, sa nu plece. Si chibriturile au dat o lumina asa de mare, ca se vedea mai bine decat ziua. Niciodata nu fusese mai frumoasa bunica; a luat-o in brate pe fetita si amandoua s-au inaltat in stralucire si bucurie, si fetitei acum nu-i mai era frig, nici frica; era in cer. A doua zi dimineata, in ungherul dintre cele doua case, fetita cu obrajii rosii si zambet pe buze zacea moarta, degerata de frig, in cea din urma noapte a anului.
Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupsorului mort, langa care erau imprastiate o multime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. A vrut sa se incalzeasca; ziceau oamenii. Dar nimeni nu stia ce frumuseti vazuse ea si in ce stralucire intrase si ce bucurie mare ii adusese Anul Nou!
|
Tags:
|
 |
13Dec |
Povestea renului Rudolf
|
Se spune că, în Tara de Gheaţă a lui Mos Craciun, s-a născut odată un pui de ren cu totul şi cu totul deosebit. Ce îl făcea atât de diferit de fraţii şi prietenii acestora? Nasul, care era roşu şi strălucitor, atât de strălucitor, încât în plină noapte era ca un adevărat far ce lumina totul în jur.
Bierul Rudolf! Prietenii îl ironizau, ba unii chiar refuzau să se joace cu el. Până şi cei din familia sa, desi nu îi arătau pe faţă, se ruşinau să iasă cu Rudolf în lume.
Dar pe lângă nasul roşu, Rudolf mai avea ceva: un suflet bun. De aceea îi ierta pe toţi pentru comportarea lor. Şi nu numai atât, era şi foarte harnic, nu se dădea înapoi de la nicio trebă care era de făcut.
Odată, Moş Crăciun întârzie mai mult ca de obicei pe la casele copiilor. Se făcuse întuneric şi Moşul tare nu ar fi vrut să-i dezamăgească pe micuţi. Dar cum să facă? Dacă din cauza beznei se va rătăci sau va încurca darurile?
Atunci zări în întuneric o luminiţă. Din ce se apropia, din ce lumina creştea. Când se apropiase destul de mult, Moşul înţelese că acea lumină venea de la nasul roşu al unui ren, nas care strălucea foarte tare.
Moş-Crăciun îl rugă pe Rudolf, căci acesta era numele renului, să-i lumineze calea pentru a ajunge mai repede cu darurile la copii. Rudolf acceptă imediat, se aşeză în faţa saniei Moşului şi lumină calea celorlalţi reni.
Moş Crăciun a ajuns cu bine pe la casele copiilor, a împărţit cadourile şi voie bună tututor.
De atunci, Rudolf îl ajută în fiecare an pe Moş Crăciun, fiind în fruntea alaiului şi luminând calea, astfel încât Moşul nu întârzie niciodată.
Iar Rudolf este iubit şi preţuit de copii, fiind cel mai cunoscut ren de la sania lui Moş Crăciun.
|
Tags:
|
|
13Dec |
Bradul de Craciun – curiozitati
|
Obiceiul împodobirii bradului este unul dintre cele mai plăcute şi aşteptate de întreaga familie. Pomul de Crăciun reuneşte familia sub ramurile sale, aduce cadouri, dă speranţe de mai bine pentru anul care urmează. El simbolizează viaţa, bucuria, sănătatea. Fiind un obicei vechi şi foarte răspândit, prezintă şi multe curiozităţi.
- Un brad pentru a putea fi folosit ca pom de Craciun are nevoie de 7-10 ani ca să crească.
- Brazii, după tradiţie, se împodobesc în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Se spune că, de fapt, Moş Crăciun este cel ce aduce bradul.
- Au fost şi perioade când bradul se împodobea de Anul Nou.
- Este bine să fie ţinut până la Sf. Ioan, pentru ca prosperitatea să se menţină tot timpul anului.
- Cunoscutele coroniţe din crengi de brad simbolizează continuitatea, sănătatea, bucuria şi viaţa lungă.
- Exista obiceiul ca la naşterea unui copil să se planteze un brad.
- Cu mulţi ani în urmă a existat şi obiceiul ca bradul să se aşeze cu vârful în jos.
- Se spune că tradiţia împodobirii bradului îşi are originea în Germania, începând cu sec al XVI lea.
- Iniţial se construiau piramide din lemn pe care se puneau crengi de brad.
- Germania a fost primul si cel mai mare furnizor de podoabe pentru pomul de iarnă. Ulterior această adevărată industrie s-a dezvoltat şi în alte ţări.
- Primul care a pus lumânări într-un brad a fost Martin Luther, protestant revoluţionar al sec. al XVI lea. Se spune că odată, drumul de întoarcere spre casă al acestuia trecea printr-o pădurice de brazi. Era noapte , era senin si stelele străluceau. Era ca şi cum stelele ar fi stat atârnate de crengile brazilor. Imaginea l-a impresionat atât de mult pe Martin Luther, încât acesta a vrut să o reproducă acasă spre a le-o arăta şi copiilor săi. El a pus în locul stelelor lumânări aprinse.
- Beculetele puse în brad sunt invenţia lui Edward Johnson, asistent al lui Edison, care în 1882 inventează prima instalaţie electrică pentru pomul de iarnă.
- În America obiceiul împodobirii bradului apare după anul 1800 şi este adus de imigranţii germani, care s-au stabilit în Pensylvania. Mult timp americanii l-au socotit un obicei păgân. Apoi au început şi ei să împodobească brazi, dorind ca aceştia să fie cât mai înalţi.
- Beteala a fost inventată în Germania în anu 1610 şi era din argint, fiind deci valoroasă şi simbolizând bogăţia. Deoarece argintul coclea( oxida ) a fost înlocuit ulterior cu alte materiale strălucitoare şi uşoare.
- În 1846 regina Victoria şi prinţul Albert apar cu întreaga familie într-o poză pe pagina unei reviste, în jurul unui brad împodobit. Impactul asupra populaţiei a fost puternic, obiceiul împodobirii bradului fiind adoptat repede de multe familii.
- În ţara noastră bradul a fost prezent la cele mai importante trei evenimente din viaţa omului:
– naşterea ( plantarea unui brad la naşterea unui copil );
– căsătoria; La sate nunta avea loc duminica. Sambata seara baietii se strângeau la casa ginerelui, petreceau si împodobeau bradul. Printre podoabe se afla şi un ştergar cusut de mireasă. A doua zi, la petrecere, se face “hora miresii”. Hora este condusă de ginere, imediat lângă el se află “fratele de ginere”, care ţine bradul. După ce se parcurge un cerc, cele doua familiiisi îşi dau reciproc daruri, pe care trebuie să le vadă toată lumea. În brad se află si un covrig mare, dulce, în care s-a pus şi ardei iute. Ginerele rupe din covrig, dacă va nimeri o bucată ardeiată înseamnă că nu va avea o viată uşoară cu viitoarea soţie. Dacă nimereşte o bucată dulce, va avea o căsnicie fericita. După terminarea petrecerii bradul se pune în vârful casei şi rămane acolo până se usucă. Este un semn că în casa respectivă locuieşte o familie tânără. Obiceiul se păstrează şi astăzi.
– moartea; la moartea unei persoane se “găteşte” pomul cu colaci,acest pom în unele zone este un brad, care simbolizează prin frunzişul său mereu verde, viaţa de dincolo de moarte, ideea de continuitate, de veşnicie.
Bradul de Crăciun dă farmec sărbătorilor de iarnă, este dorit în aceeaşi măsură de copii şi de adulţi, este locul unde se produc miracolele Marii Sarbatori. Nu ne putem imagina Crăciunul fără Pomul de Crăciun, la care visăm toată copilăria.
|
Tags:
|
|
13Dec |
Secretul lui Mos Craciun
|
Dintotdeauna, Danut, vecinul meu, a visat sa ajunga detectiv. Asa cum stia el si cum a vazut prin filme: cu palarie cu boruri largi, usor trasa peste fata, ochelari de soare negri, pardesiu lung si la fel de negru, obligatoriu cu gulerul ridicat. Si sa nu mai vorbim despre geanta diplomat, binoclu si aparat de fotografiat! Pe toate si le dorea Danut, dar stia ca inca este prea mic sa-si implineasca acest vis. Abia ce implinise cinci ani in urma cu o saptamana.
- Ei si, ce daca am doar cinci ani? Cine a zis ca nu pot fi detectiv la 5 ani, a uitat ca in meseria aceasta totul e sa ai un mister de dezlegat.
Si misterul lui Danut se afla cat se poate de aproape de el, la distanta de nici doua zile. Ce se va intampla peste doua zile? o sa ma intrebati voi. Ceva frumos, am sa va raspund eu, va fi Craciunul. Asa ca Danut va incerca sa descopere misterul lui Mos Craciun.
- Stiti, mie mama imi spune mereu ca Mos Craciun este un mos venit de departe, dintr-o tara numita Laponia. Ca are acolo o casa plina de spiridusi care, cat e anul de lung, nu fac altceva decat sa confectioneze daruri pentru copiii din toata lumea: papusi si ursuleti din plus, jocuri mecanice, masini teleghidate si cate si mai cate. Ba, mai mult, Mosul stie ca noi, copiii, ne pricepem acum si la calculatoare si la jocurile video, asa ca bietul de el incearca sa tina pasul cu noi. Cand jucariile sunt gata pregatite, e deja Craciunul. Mosul le incarca pe toate in sania lui trasa de reni si cand ajunge la casa fiecarui copil coboara pe horn si-i lasa darurile in cizmulite sau sub brad!
Pe toate mi le-a povestit Danut, cu sufletul la gura.
– Dragul meu Danut, am incercat eu sa-mi incurc vecinul, vad ca stii totul despre Mos Craciun. Nu vad atunci unde e misterul, ce mister vrei tu sa dezlegi?
– Ei, vezi, lucrurile nu sunt chiar asa de simple pe cum par, se intrista brusc Danut. Sunt chiar foarte complicate. De exemplu, cum se face ca in ziua de Craciun toate gradinitele din cartierul meu sunt pline de Mosi? In fiecare se afla cate unul. Si cum se face ca toti mosii seamana atat de bine intre ei? Ca sa nu mai vorbim de faptul ca adesea Mosul uita ca mi-a adus darul la gradinita si vine si acasa la mine, desi stau la bloc si nu are horn pe unde sa coboare. Si cum de pana acum n-am intalnit pe strada nici un Mos care sa-si fi murdarit barba alba si mustatile cu funingine? Eu unul nu mai inteleg nimic. Tare mi-e mie teama ca Mos Craciun nu exista decat in povesti si in mintea celor mari. Sau exista cu adevarat? Acesta e misterul pe care am de gand sa-l dezleg.
Zis si facut. In cea mai mare graba, pentru ca nu avea prea mult timp la dispozitie, Danut si-a ales si colaboratorii: Mihaita, Alexandru si Ionut. Si toti patru, intr-o seara, au pus la punct planul de bataie. Momentul actiunii: noaptea de Craciun, locul actiunii: dormitorul lui Danut, obiectivul: dezlegarea misterului Mosului cu barba alba. La un singur capitol au cam avut probleme: de unde sa faca ei rost de palarii, ochelari negri si pardesie lungi? Unde mai pui si ca actiunea urma sa se desfasoare la ore tarzii, cand ei ar trebui sa fie in mod normal in pat in tinuta obligatorie: pijama. Pina la urma, baietii s-au multumit sa-si imbrace pijamalutele cu liniute si floricele. Mai mult, la insistentele mamei lui Danut au acceptat si sa se vare sub plapuma si sa astepte acolo, cu lumina stinsa, sosirea lui Mos Craciun.
– Eu nu cred ca va veni! sopti incet si cu teama parca, Mihaita.
– Glumesti? Cum sa nu vina? Ne-am pregatit atat de mult pentru intalnirea cu el, chiar si mama lui Danut ne-a asigurat ca Mosul va veni.
– Poate!, mai spuse ganditor Mihaita, poate vine la cei care au fost peste an cuminti, pe cand eu, daca stau sa fac socoteala tuturor traznailor pe care le-am facut in 365 de zile!
Tragandu-si bine plapuma pana sub nas, Ionut indrazni sa puna intrebarea care-l framanta de multa vreme:
– Daca Mosul nu e unul bun, ci unul rau si imbracat in negru?
– Taci! se ingrozi Alexandru, vorbesti prostii, o sa vezi ca Mosul nici macar nu va veni, pentru ca nu exista cu adevarat.
In tot acest timp, Danut n-a suflat nici cel mai mic cuvintel. Problema lui era alta: cum sa faca sa ramana treaz atatea ore? Daca Mosul vine abia catre dimineata si rateaza intalnirea cu el?
– Gata, nu va mai certati, incerca Danut sa calmeze spiritele. Daca stati si voi treji ca mine in noaptea aceasta, o sa aveti sansa sa-l vedeti pe Mos Craciun in carne si oase.
In liniste, copiii s-au pus la panda: daca vor reusi sa-si tina ochii deschisi si atentia incordata la maxim, va fi imposibil sa rateze marea intalnire.
Si orele treceau. Incet, foarte incet. Se tarau parca una cate una… Baietii, insa, rezistau eroic. Sau, mai bine zis, au rezistat pana la sosirea mosului… Ene. Danut a fost singurul care a ramas de veghe. Doar vroia sa se faca detectiv, nu? Asta inseamna sa stea ore in sir la panda, sa fie atent la cea mai mica miscare si sa stie sa ignore furnicile care incercau sa-i inchida ochii. Ce mai, munca de detectiv e tare grea!
Asa gandea Danut in clipa in care, langa patul lui a rasarit ca din senin un Mos cu barba si mustatile ninse de ani multi, imbracat in rosu, cu cizme negre si cu un sac doldora de jucarii.
– E Mos Craciun! a mai apucat Danut sa sopteasca. Si exact in clipa in care somnul l-a luat in brate, a simtit un sarut cald, pe frunte.
Dimineata, cand s-a trezit, Danut i-a gasit pe prietenii lui stransi in jurul bradutului impodobit, gata sa-si deschida darurile. El insa, nu avea nici timp nici chef sa vada ce i-a adus Mosul.
– Ce-i cu tine Danut? il intreba Alexandru. Nu te bucuri de darurile Mosului sau esti trist ca ai adormit azi-noapte si n-ai mai dat ochii cu el?
– Nu, nici vorba de asa ceva. Dimpotriva, azi noapte am stat treaz pina tarziu si l-am vazut pe Mos Craciun in carne si oase. Tin minte ca, atunci cand a intrat in camera, m-a sarutat pe frunte.
Auzindu-l, copiii incepura sa-si dea coate si sa rada pe infundate.
– Aha, deci l-ai vazut. Si cum arata? Era asa cum il stim noi, batrin si cu barba alba?
– Da, da se infierbinta Danut. Era exact asa.
– Dovedeste-ne! nu se lasara batuti baietii. Doar te crezi detectiv, nu-i asa? Daca Mosul a fost aici, in camera, trebuie sa fi lasat o urma, ceva…
Danut se afla in mare incurcatura. Cum sa dovedeasca el existenta Mosului? Cat de rau ii parea ca a adormit si n-a apucat sa-si trezeasca prietenii, sa stea impreuna de vorba cu Mos Craciun… Descurajat, incepu sa caute prin camera ceva, orice care sa demonstreze ca Mosul a fost acolo… O urma de cizma pe covor, o jucarie miscata de la locul ei, un glob spart… Nimic! Toate erau la locul lor si nici o urma…
– Ei, vezi, acum te-ai convins? Stiam doar cu totii ca nu e decat o poveste pe care cei mari au inventat-o pentru noi, copiii!
Danut simti cum in ochi incep sa i se adune lacrimi. Cine stie, poate totul n-a fost decat un vis… Un vis frumos… Trist si abatut, se gandi ca ar fi timpul sa se pregateasca pentru iesirea la sanie. Incepu sa-si descheie nasturii de la pijama incet, unul cate unul. Si tocmai cand ajunse la nasturele de la guler, Danut scoase un chiot de bucurie.
- Uraaaaaa!
Uimiti, copiii s-au apropiat sa vada ce se intampla. Danut chiuia de bucurie: in mana stanga tinea, abia desprinse de la nasturele gulerului de la pijama, trei fire albe din barba lui Mos Craciun. Pesemne le uitase acolo cand il sarutase pe frunte. Copiii au facut ochii mari si au ramas muti de uimire. Numai Danut dansa, sarea si striga cat il tineau puterile:
– Am dezlegat misterul! Mos Craciun exista cu adevarat!
De-atunci, in fiecare an, in noaptea cea sfanta, Danut incearca sa nu adoarma. Nu vrea cu nici un pret sa piarda intalnirea cu Mosul. Si daca se intampla, totusi, sa dea mana cu Mos Ene inainte de vreme, atunci nu uita sa-si verifice dimineata nasturii de la pijama. E imposibil sa nu gaseasca infasurate acolo macar trei fire din barba alba a mosului, pentru ca de-acum e clar: Mos Craciun exista cu adevarat! Misterul a fost dezlegat
|
Tags:
|
|
13Dec |
Poveste de Craciun
|
Departe, într’un târg, printre strãini,
Departe, într’un târg, printre strãini,
Pe-o stradã grea de bucurii si lume,
Gãtiti cu daruri multe si lumini
Trec vechii crai în splendide costume,
Si cântã despre-un staul, despre-o stea,
- S’audã pânã si Irod nebunul… -
Ca azi se naste’n iesle Mesia
Si mâine e Crãciunul…
I-atâta voie bunã azi pe stradã
De parcã-i toatã zarea o colindã,
Si’n fulgii mari si lenesi de zãpada,
Copiii fug si-aleargã sã se prindã.
Si Mos Crãciun cu marea lui desagã
Nu-l trece cu vederea pe nici unul,
Cã lui i-i astãzi toatã lumea dragã
Si mâine e Crãciunul…
Intr’un târziu rãmâne strada goalã,
Doar un strãin mai stã lâng’o vitrinã
Privind pierdut risipa de betealã
Si splendida poveste de luminã:
Un biet pribeag, bãtut de dor si soarte,
Ce-si vede’n visuri Tara si cãtunul.
Sunt sase ani de când e dus departe.
Si mâine e Crãciunul…
Ci gândul lui e-acum de mult acasã:
Prin mari troiene el aleargã’n grabã
Infiorat de-o veste bucuroasã
Spre-un geam sãrac, c’o luminita slabã.
Acolo-i inima rãmasã’ntreagã!
Mai sunt trei pasi. Acum e numai unul…
E chiar sub geam si-i vede cum se roagã.
Si mâine e Crãciunul…
E ea! Mãmica! Lângã ea copiii,
Ingenunchiati tustrei lângã icoanã:
-Tu care rânduiesti pe morti si viii,
Stãpân a toate, fãrã de prihanã,
Azi toatã lumea-i numai rãni si sânge.
Opreste moartea si-amuteste tunul
Indurã-te de lumea care plânge,
Cã mâine e Crãciunul…
Pe cei cãzuti pe fronturi depãrtate
Pãziti de-o cruce albã si de-o cascã,
Pe toti cei ce-au murit pentru dreptate
Primeste-i Doamne’n linistea cereascã.
Iar celor dusi cu miile’n prinsoare
Ce nu mai stiu ce-i patul si dejunul,
Deschide-le si lor un colt de zare,
Cã mâine e Crãciunul…
Si de-i fi scris in marea-Ti carte
Noroc si pentru noi Ceresc Pãrinte.
Avem si noi pe cineva departe -
Si plâng tustrei, cu hohote, fierbinte.
-Desehide-un drum prin marea’ntunecime
Si ada-ni-l acasã pe tãtunul,
Cã suntem singuri si n’avem pe nime,
Si mâine e Crãciunul…
Sunt sase ani de chinuri si-asteptare:
-Ba vine azi, ba poate vine mâne.
Si cresc copiii’n viatã fãrã soare.
Tu stii amarul codrului de pâne.
Tu stii cum doare fata’n lacrimi arsã,
Si zi de zi se’ntoarce câte unul
Ci numai el nu face calea’ntoarsã,
Si mâine e Crãciunul…
El stã sub geam si-ascultã cum se roagã,
Ii vede-apoi cum stau tustrei la masã.
Copiii tin pe brat pãpusa dragã
Iar mama-i azi în haina cea aleasã.
Si’n locul unde stase mama mare,
Azi stã numai psaltirea si zãbunul.
Si-i o tãcere grea, ca la’ngropare,
Si mâine e Crãciunul…
Mãmico, spune Doina, într’o vreme,
Si-i sterge ochii dulce cu baticul.
Ce-ar fi sã-i spui lui Mos Craciun sã-l cheme,
Din depãrtarea lui si pe tãticul?
Si spune Dorul gales si cuminte:
-Ce-ar fi sã-i dãm scrisoarea cu lãstunul?
Si plâng tustrei mai gales ca’nainte,
Si mâine e Crãciunul…
El stã sub geam. Si-i arde’n lacrimi fata.
Si nu mai poate. Se repede’n usã :
Deschideti, Lerui-ler, cã-i dimineatã…
S’aude-un sgomot surd ca de cãtusã
Vitrina cade’n cioburi pe zãpadã.
Vin gardieni: “Nu face pe nebunul!
Ci hai cu noi. Te-ai apucat de pradã?”…
Si mâine e Crãciunul…
Departe, într’un târg, sub zãri strãine
Pe-o stradã’ntunecoasã si pustie
Pãseste’ncet, plângând printre suspine,
Un biet pribeag fãrã cãmin si glie,
Si-l nãpãdesc aducerile-aminte:
Era odatã soim pe’ntreg Cordunul…
Si plânge-asa si merge înainte;
Si mâine e Crãciunul…
|
Tags:
|
|
13Dec |
|
Dimineata de Craciun sosise in zvon de colindatori care cintau la ferestre, cit puteau de tare, bucuria nasterii Domnului. Si nu era cintec mai frumos decit acela despre Isus si mama sa Maria. Toti ai casei ascultau cuprinsi de o tainica emotie povestea minunatei nasteri in timp ce casa intreaga parea invaluita intr-o sfinta liniste. Mai apoi, dupa ce intreaga familie intoarsa de la biserica s-a asezat in jurul mesei de Craciun, micuta Mariuca a observat cum lucrurile din camera, ca vrajite, au inceput dintr-o data sa discute intre ele. Mirarea copilului a fost cu atit mai mare cu cit si-a dat seama ca numai ea intelege limba in care sporovaiau de zor mobilele si tacimurile, farfuriile si covorul, paharele, cartile din rafturi, canile, scaunele ba chiar si fata de masa.
De teama sa nu fie prinsa ca trage cu urechea, Mariuca isi vedea de friptura din farfurie ca si cind nu s-ar fi intimplat absolut nimic.in timp ce bunicul istorisea o intimplare vesela de pe vremea cind era copil, scaunul pe care statea protesta in gura mare: – Of, ce guraliv! Si se foieste atita de mi-a rupt spinarea! Ce-ar fi sa ma apuc si eu sa povestesc lucruri intimplate demult!??! Ce, ar fi placut sa va amintesc cum am scapat ca prin urechile acului de incendiu atunci cind fetita aia alintata s-a jucat cu chibriturile? Un cor de proteste din partea tuturor l-a oprit pe scaun sa mai scoata o vorba. Timida si abia auzita, de pe raftul de sus, cartea de bucate a soptit: – Ce spaima am tras atunci!
Eu una am lesinat chiar. La auzul acestor vorbe Mariuca s-a facut mica-mica pentru ca alintata care se jucase cu chibriturile era chiar ea. Desi intimplarea aceea ii iesise complet din minte, acum abia isi dadea cu adevarat seama ce greseala facuse. E drept ca nu s-a intimplat absolut nimic pentru ca tata intervenise la timp. Si tot adevarat era si faptul ca fusese pedepsita dar, abia acum Mariuca intelegea ca-si meritase pedeapsa. Cu ochii tinta in farfurie, copilul incerca sa mai auda cite ceva din discutia lucrurilor. Si nu mica i-a fost mirarea sa-si auda farfuria, cu glas pitigaiat, ca o tata: – Sinteti niste rai cu totii! Biata copila , ce s-o fi speriat si ea atunci! Tu scaunule sa-ti mai vezi de treaba ta ca doar nu esti buricul pamintului. Cine te crezi? Faceti prea mult zgomot pentru nimic: Mariuca e o fetita cuminte. A gresit si ea odata dar asta nu inseamna ca trebuie pedepsita la nesfirsit. Sint absolut sigura ca a inteles ca nu e bine ce-a facut si ca-i pare rau. Brusc inveselita, Mariuca era cit pe ce sa se dea de gol strigind
Da, da, asa e!!” dar s-a oprit la timp, astupindu-si gura cu mina. ?Ce draguta e!” isi spuse fetita privind cu drag farfuria din fata ei. ?Cred ca de acum incolo am s-o ajut mereu pe mama sa spele vasele. Se pare ca sint niste persoane extrem de cumsecade si bag de seama ca sint si bine educate”. Bunicul terminase demult povestea despre copilaria lui si intre timp mama adusese pe masa un platou cu sarmale aburinde. Fata de masa a devenit dintr-o data foarte nelinistita: – Nu se poate!!!! Iar o sa ma pateze Mariuca! Si iar o sa fiu fiarta, pusa la albit cu tot felul de chimicale si-o sa fie vai de mine! M-am saturat! Fata de masa avea dreptate: Mariuca nu prea avea grija sa nu pateze totul in jur atunci cind minca. Stia ca mama avea ac de cojocul petelor si nici prin cap nu-i trecea sa se gindeasca la fata de masa. Dar auzind-o cum se tinguie fetitei i s-a facut mila de ea si a devenit atenta la fiecare gest. ?Poate ca daca nu voi mai face pete ma va ierta” isi facu Mariuca planul si zimbi sigura pe ea.
Masa se termina fara nici un alt incident si Mariuca, dupa ce-si ajuta mama sa stringa masa si sa spele vasele fugi iute in camera ei dornica sa auda ce-si spuneau lucrurile ei. Cum deschise usa auzi risete si larma mare cam cum era la scoala, in pauze. Papusile chicoteau in coltul lor in timp ce, de pe birou, caietele strigau cit puteau: – Ura, ura am scapat de Mariuca! Astazi si miine si poimiine e sarbatoare si n-o sa scrie nimic si-o sa fim libere!!! Mariuca s-a incruntat pentru ca nu pricepea ce vor de fapt caietele. Doar rostul lor e sa fie scrise si n-ar trebui sa se poarte asa. Eu scriu frumos si-mi place la scoala” zise cu voce tare, aproape plingind, Mariuca. – Ce folos daca nu ai grija de noi! riposta caietul de aritmetica. Mie mi-ai indoit toate colturile iar fratelui meu de citire i-ai patat foile cu cerneala. Crezi ca e suficient sa scrii frumos? Habar nu ai cit de rau ne pare cind vedem ca nu-ti pasa cum aratam! Mariuca ramase in mijlocul camerei privindu-si caietele imprastiate pe birou.
Dintr-o data intelegea ca avea multe de pus la punct in ceea ce o privea. Se intreba insa mirata de ce abia azi, in ziua de Craciun, a putut sa inteleaga limba obiectelor si sa afle astfel cit de multe greseli a facut fara sa vrea. ?Sa fie oare o vraja? O magie? Sa-mi fi adus azi noapte Mosul si darul de a intelege ce spun lucrurile Cred ca va trebui sa intreb pe cineva mai mare.” Dar, pina sa-si duca gindul pina la capat, Mariuca adormi. Iar ingerul ei pazitor, cel care infaptuise minunea, isi pleca aripile peste fetita adormita si ii trimise un vis. Si copila visa o noapte friguroasa de iarna luminata de o stea cum nu se mai vazuse niciodata. Vazu in vis si staulul aprigului Craciun si ieslea cu pruncul sfint si pastorii cu fete blinde si darurile magilor. Auzi suspinul Mariei si rugaciunea blindului Iosif.
Si era visul acesta atit de minunat incit o fericire fara seaman puse stapinire pe sufletul ei micut de copilas. Cind se trezi din somn Mariuca, toate lucrurile stateau cuminti si tacute la locurile lor, dar fetita stia deja ca fiecare obiect are importanta lui. Mai stia si ca lucrurile trebuie respectate si pastrate cu grija caci si ele sint asemenea fiintelor, daruri de la Dumnezeu. Iar visul minunat o invatase ca ziua de Craciun este o zi deosebita in care se petrec multe lucruri despre care oamenii mari nu au habar. Si pentru ca bucuria zilei de Craciun sa fie deplina, din cer au inceput sa cada fulgi mari de zapada.
|
Tags:
|
|
13Dec |
Obiceiuri de iarna – Buhaiul
|
Buhaiul, numit în Ialomiţa şi în sudul Moldovei ”buga”, era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, bine întinsă şi legată cu un cerc sau strânsă cu o frânghie. Prin mijlocul acestei piei trece o şuviţă de păr de cal fixată în interior cu un nod sau cu băţ trecut printr-un laţ. Gura vasului este deschisă. Unul din flăcăi ţinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate în borş, în apă cu sacâz sau numai în apă, trăgea şuviţa de păr, producând un zgomot surd, întărit de cutia de rezonanţă a vasului. Cuvântul buhai a ajuns la noi, probabil, prin imtermediul limbilor slave: rus. – bugai, pol. – buhai, ceh. – buga, cum se spune în Ialomiţa şi în sudul Moldovei. Obiectul menit să imite mugetul taurului, simbol al fertilităţii, a fost cândva răspândit în întreaga Europă. La cehi este cunoscut şi azi sub numele de bukal sau bukaci, denumirea fiind în legătură cu zgomotul pe care îl face. La unguri se numeşte burgato, tot o denumire onomatopeică. La germani se numeşte Rummeltop sau Brummtorf, tot după zgomotul pe care îl face (torf înseamnă oala de pământ, de lut). Obiceiul a dispărut demult în Europa apuseană şi, acolo unde mai există, şi-a pierdut sensul tradiţional şi este practicat mai mult ca un joc de copii.
|
Tags:
|
|
13Dec |
Obiceiuri de iarna – Steaua
|
De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblau cu steaua, un obicei vechi ce se întalneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea sa amintească steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale.
Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăcinului, cântă versuri religiose despre naşterea lui Isus: “Steaua sus răsare”; “În oraşul Vitleem”; “Trei crai de la răsărit”.
|
Tags:
|
|
13Dec |
Obiceiuri de iarna – Capra
|
Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia.
Ca şi la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.
Jocul “caprei” (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) a fost la origine, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul “caprei”.
Obiceiul pare că îşi are originea în cele ale romanilor şi elinilor: fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne de preoţii sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare.
Capra joacă după fluier, iar la terminare unul din flăcăi, apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stapâna casei, pe fete şi chiar servitoare, dacă sunt acasă, şi apoi se îndepărtează mulţumind.
|
Tags:
|
|
13Dec |
Obiceiuri de iarna – Vicleimul
|
În unele locuri, în noaptea Crăcinului putem întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne înfatişează misterul Naşterii Domnului în toate etapele sale. Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleimi, un ofiţer şi soldaţi îmbracaţi în portul ostaşilor români, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi, în unele părţi, o paiaţă.
Vicleimul apare la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania şi Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania.
Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ţinuturi: Muntenia, Moldova şi Ardeal.
Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi, partea profană – jocul păpuşilor.
|
Tags:
|
|